Paliotu de linna de su de XIII sèculos (particulare de Cristos cun libru)

Sos documentos prus antigos in limba sarda

Su Medioevu isulanu at lassadu un’eredade manna de atos, documentos e còdighes iscritos in sardu. Sa calidade e sa cantidade de su chi ant produidu in "vulgare" sunt gasi mannas chi, ponende•las a pare cun àteras zonas o regiones neolatinas europeas, sa Sardigna las binchet in primatzia.
Pro s’Europa de cuddos tempos, difatis, fiat desempradu in totu un’impreu gasi mannu, fitianu e carcu de su vulgare in àmbitu giurìdicu-amministrativu. Unos cantos istudiosos, in sos deghènnios colados, ant supostu chi, de carchi manera, su sardu fiat impreadu ca non totus ischiant su latinu, e duncas, fiat unu sèberu belle che obligadu e non, de tzertu, lìberu. In tempos reghentes, però, sos istudiosos sardos prus atentzionados, ant acraridu comente esistint proas iscientìficas chi atestant sa presèntzia ispàrghida de sos testos latinos in sas tzitades sardas de cudda època, gasi chi si podet, sena duda, pensare a una connoschèntzia difusa e funguda de sa limba latina.
A seberare de impitare su sardu fiat duncas unu balore polìticu, ligadu a duas cajones. Sa prima est chi sa Sardigna nde fiat essende, semper e cando, dae unu poderiu grecu-bizantinu in su cale, s’impreu de su latinu, non fiat "universale" pro printzìpiu, e lassaiat su logu a sas realidades locales meda de prus chi non in sos poderios de sa cultura otzidentale. Sa segunda cajone est sa voluntade de sos res-giùighes de afirmare sa soberania issoro e s’individualidade giurìdica finas in su registru linguìsticu faeddende cun s’esternu. Su vulgare sardu, gasi, si càndidat pro divenire sa limba de sos condaghes, de sos autos notariles e amministrativos, de sos Istatutos tataresos e de sa Carta de Logu.