Su tenore de Vitzi

Càntigu a tenore

Cun sa paràula tenore (in unas cantas biddas s'impreant sos sinònimos cuncordu, cuntzertu, cunsonu, cuntrartu) si cheret espressare siat su càntigu etotu siat su coro de bator cantadores chi lu cantant. su càntigu a tenore si podet descrìere comente unu càntigu solista acumpangiadu cun corfos (acordos) dae unu coro a tres partes vocales (chi li narant, a pretzisu, su tenore).
Cun sa paràula tenore (in unas cantas biddas s'impreant sos sinònimos cuncordu, cuntzertu, cunsonu, cuntrartu) si cheret espressare siat su càntigu etotu siat su coro de bator cantadores chi lu cantant.
Custos bator cantadores faghent rolos diferentes e ispetzialìsticos meda. Resumende, su càntigu a tenore si podet descrìere comente unu càntigu solista acumpangiadu cun corfos (acordos) dae unu coro a tres partes vocales (chi li narant, a pretzisu, su tenore). Su solista, chi li narant "sa boghe", cantat unu testu de poesia in limba sarda mentras chi sos àteros tres cantadores, "su bassu, sa contra, sa mesu boghe", acumpàngiant su càntigu cun sìllabas sena sensu perunu, boghende a foras (sos primos duos o puru unu ebbia de sos duos) sonos dae su gùturu cun colore vocale piessignadu.
Sa cantada leat sestu printzipiende dae fòrmulas melòdicu-armònicas elementares de base, connòschidas a prou dae sos cantadores, chi sunt meledadas in su peristante partende dae un'ischema chi su solista o su coro, totus paris (o sas partes vocales, a una a una) podent mudare. Sa secuèntzia musicale, duncas, no est ordinada a primu in partes firmas, e pro mèdiu de custa sos cantadores podent bogare a pìgiu su sentidu issoro e sos preferos estèticos, espressende•si a manera semper diferente, originale e ùnica.
Su repertòriu de su càntigu a tenore si cumpartzit in tres formas printzipales: - a boghe sèria (càntigu pàsidu, lentu), chi li narant fintzas a "boghe de note".

Est sa forma de càntigu prus ispàrghida e praticada. Sas istruturas sua sunt s'istèrrida e sa tirada. Gasi su solista podet espressare in totu su testu verbale, de torrare a cantare versos (pro su prus endecasìllabos) o istrofas e su tenore podet espressare totu s'abilidade sua in su càntigu e s'interpretatzione de tìmbru e mùsica. Est unu de sos càntigos impreados in sas serenadas a de note (costuma chi si podet nàrrere belle che iscumparta) dae sas cales paret chi protzedat su nùmene "boghe de note".
- a boghe e ballu, est a nàrrere pro s'acumpangiamentu de sos ballos sardos. Custa tècnica de càntigu fiat isparghinada meda in su tempus passadu, imbetzes oe est pagu fitiana. De ogni manera, a prus de sa funtzione piessignada sua, sas cantadas a boghe de ballu, pro more de sa galania in sa partzidura rìtmica, a sos giòvanos agradant meda.
Su tenore est finas "s'istrumentu" chi acumpàngiat sos cantadores in poesia, est a nàrrere sos poetas improvvisadores cando faghent sas garas. Sunt pagas e incumpletas sas fontes chi nos permitent de connòschere su passadu de su càntigu a tenore. Cuddas prus antigas che lompent a sos primos deghènnios de su de XIX sèculos (Giuanne Ispanu, Nicolò Oneto) e nos contant de càntigos, repertòrios e compositziones de coros chi sunt che pare a cuddos chi connoschimus oe. Custas fontes sunt cuncordes cando apretziant antigas, giai dae tando, custa forma de càntigu. Difatis s'isparghidura atziva in su territòriu e in sa populatzione de totu sas biddas, sa richesa de sa variantes e sa cumplessidade de sas istruturas formales, nos faghent a pensare a una costuma pluriseculare.
Sa leada in ue su càntigu a tenore s'est ispàrghidu est bastante manna ca bi sunt prus de sessanta biddas de su tzentru-setentrione de s'ìsula. A ogni comunidade currispondet una manera diferente de cantare a tenore : difatis, ogni comunidade, cun su tempus at desvilupadu unu còdighe suo etotu, un limbàgiu musicale de su logu cramadu tràgiu, tratu o moda. Oe si costumat meda a cantare a tenore, e fintzas sena àere datos seguros , podimus afirmare cun resone chi su nùmeru de sos cantadores nche lompet a paritzas mìgias. Gasi comente in su tempus passadu, su tenore lu cantant in sos tzilleris, e mescamente in sas festas (religiosas e tziviles; e fintzas in cuddas familiares) e in sos ispuntinos o rebotas. In medas sunt sos giòvanos chi s'apentant cun custa forma de càntigu traditzionale e in biddas medas de su tzentru de Sardigna a cantare a tenore cheret nàrrere a èssere a sa moda. Su càntigu a tenore oe chi est oe, pro sas generatziones noitolas, unu sìmbulu crispu de identidade, antis si diat pòdere finas nàrrere chi sa decadèssida o s'abacadura de àteros sìmbulos l'ant prenu, galu de prus, de custos significos.

In s'istiu, a sas festas patronales de sas biddas, est fàtzile meda a intèndere cantende sos tenores in pùblicu, a dae chi aparitzant in su palcu sas manifestatziones ue leant parte grupos chi acudint dae totu sas biddas. Ant tentu unu desvilupu desempradu finas cuddas chi li narant rassignas de càntigu a tenore chi sunt adòbios de grupos de biddas diversas o de sa matessi bidda ammaniadas, cun iscadèntzia chi mudat de borta in borta, in sas biddas ue est sa traditzione est prus briosa (Orgòsolo, Orune, Ulìana, Oniferi, Orosei, Vitzi, Buddusò, Lula, Bolòtzana, Durgale, Silanus, Bortigale, Sèneghe, Torpè, Fonne, Irgoli, Mamujada, Ollollai, Tziniscole, Urtzullè). Su 9 de santugaine de su 2006 s'UNESCO at decraradu su càntigu a tenore patrimòniu immateriale de s'umanidade.

Bibliografia
Coro Supramonte Orgosolo. Tancas serradas muru, a cura di D. Carpitella, long playing, Roma, Cetra, LPP 244, 1974 (ristampa in compact disc Cagliari, Frorias, 2002);
F. Cagnetta, Banditi a Orgosolo, Rimini-Firenze, Guaraldi, 1975 (con un saggio di D. Carpitella sul canto a tenore);
Polyphonies de Sardaigne, a cura di B. Lortat Jacob, compact disc, Paris, Le chant du Monde, LDX 274760, 1992;
B. Lortat Jacob, "En accord. Polyphonies de Sardaigne: quatre voix qui n'en font qu'une", in Cahiers de musique traditionnelles, VI, 1993, pp. 69-86;
A. Deplano, Tenores, Cagliari, AM&D, 1994;
M. Lutzu, Suoni di un'isola. Tenores, compact disc con contenuti multimediali, Cagliari, Live Studio, 2003;
I. Macchiarella, "La voce a quattro: appunti sul canto ad accordo in Sardegna", in Annali della Facoltà di Lettere e Filosofia dell'Università di Cagliari, n.s. XXII (LIX), 2004, pp. 284-303.