Un'eredade de Su Medioevu giudicale

Su medioevu isulanu at lassadu un'eredade abundosa de atos, documentos e còdighes giurìdicos iscritos in sardu. Sa calidade e sa cantidade de sa produtzione in vulgare permitent de dare a sa Sardigna una positzione de primatzia in cunforma a àteras àreas o regiones neolatinas europeas. No est normale de su totu, difatis, pro s'Europa de cussos tempos un'impreu gosi mannu, tìpidu e fitianu de su vulgare in campu giurìdicu-amministrativu. Unos cantos istudiosos ant pensadu, in sos deghènnios colados, chi s'impreu de su sardu esseret in carchi manera unu sèberu fatu ca non si connoschiat su latinu, e duncas, un'ischerta chi non si podiat istransire e chi non fiat a seguru lìbera. De reghente, però, sos istudiosos isulanos prus atentos ant semodadu chi esistint proas iscientìficas chi documentant sa tzirculatzione de testos in latinu in sas tzitades sardas de cussu tempus, gasi chi si podet mustrare a manera fàtzile in tames una connoschèntzia difusa, in ogni tretu, de sa limba latina. Su sèberu de impreare su sardu fiat duncas de natura polìtica e ligadu a duos elementos. Su primu est chi sa Sardigna semper e cando essiat dae unu domìniu de genia grecu-bizantina, in ue s'impreu de su latinu non fiat cunsideradu “universale” a priori e lassaiat prus tretu a realidades locales de cantu non faghiat in sos domìnios de sa cultura otzidentale. De subraprus bi fiat sa voluntade de sos res e giuìghes sardos de afortiare sa soberania e s'individualidade giurìdica issoro fintzas in su regìstru linguìsticu in raportu cun s'esternu. Est gosi chi su vulgare sardu si càndidat a èssere sa limba de sos condaghes, de sos atos notariles e amministrativos e de sa Carta de Logu.